Treceți la conținutul principal

Interviu cu Doina Jela




„MI SE DUC MAI REPEDE ÎN PICIOARE CRITICILE DECÎT MI SE URCĂ LA CAP ELOGIILE”


- Stimată doamnă Doina Jela, criticii literari au observat, pe bună dreptate, că volumele pe care le-aţi publicat nu sînt doar excepţionale documente, ci şi foarte bună literatură. În Telejurnalul de noapte vorbeaţi de un roman politic pe care aţi fi dorit să-l scrieţi, dînd totodată şi motivul pentru care nu o puteaţi face: „această lume, sînt excedată de ea, n-o mai suport”. Este Cazul Nichita Dumitru, romanul non-fictiv pe care l-aţi publicat în 1995, romanul politic despre care vorbeaţi în jurnal?

- Nu, nici pomeneală. Înainte de 1989, noi nu aveam la îndemînă alte forme de salvare decît scrisul. După 1989, nici nu mai trebuie să te salvezi. Timpul trece oricum uluitor de repede, abia apuci să faci o infimă parte din ce ai dori să faci: să călătoreşti, să citeşti, să vezi concerte, spectacole, muzee în lume, în fine, să cîştigi bani pentru toate astea. Să inţelegi ce se întîmplă în jurul tău. etc. etc. Pe de altă parte, înainte de 1989 nu credeam că merită să scrii decît dacă eşti foarte bun. Acum îmi cunosc mai bine posibilităţile. Încerc să scriu atît şi aşa cum pot, convinsă că într-o cultură încap de toate, numai lucrul prost făcut nu. Nu cred că am forţa, capacitatea de invenţie, talentul de a scrie un roman politic. Despre Cazul Nichita Dumitru, ca şi despre celelalte cărţi pe care le-am scris, eu nu am o părere prea bună. M-am bucurat că au fost bine primite, desigur, sînt pagini pe care scriindu-le mi-am spus :”Mai bine de atîta nu pot” şi am fost mulţumită. Mai departe mă ţin de acest principiu „doing my best” edificată, uşor tristă de aceste limite, dar nu mai mult. Romanul politic visat de mine nu numai că nu l-am scris eu, dar nu l-a scris nici un romancier român, nici înainte, nici după 1989. Poate doar cel cu care într-o cronică literară cîndva am fost cea mai nedreaptă, Ştefan Agopian. Au scris în schimb cîţiva estici, ceva foarte apropiat de visul meu. Platonov, cu Cevengur, Danilo Kis, cu Cripta pentru Boris Davidovici. Iar acum, tradus recent în româneşte la Curtea Veche de o traducatoare extraordinară, Denisa Fejes, am putut citi un roman dincolo de care eu nu îmi mai închipui nimic: Gheaţa lui Vladimir Sorokin, un rus de 50 de ani.

- Se scrie tot mai rar roman politic. La noi, Alexandru Ecovoiu a publicat anul trecut un asemenea roman, foarte interesant, numit Ordinea. Dintre cele străine, recente, cel care a stîrnit cel mai mare interes în România mi se pare a fi Sărbătoarea ţapului de Mario Vargas Llosa. Care este soarta acestui gen astăzi? Cît de important mai este el?

- Cred ca este în continuare cel mai important. Şi nu mi se pare că se scrie rar. Tot ce depăşeşte un pic proza să-i spunem generic „a eului”, autoficţiunea foarte la modă în acest moment şi în Occident şi la noi, tot ce încearcă să situeze într-un cadru mai larg personajul şi lumea lui, este mai mult sau mai puţin politic. Relaţia omului cu lumea e sau personală, sau metafizică, sau politică, sau toate la un loc, la un mare romancier. În tot cazul, de la Proust şi Virginia Wolf nu mai ştiu autoscopie sau introspecţie care să mă facă să uit că lumea pur şi simplu, mă interesează mult mai mult decît eul-lume. Mă amuză drăgălăşeniile lui Alain de Botton, de pildă, mă relaxează De ce iubim femeile, citesc la urma urmelor, cînd îmi pică în mînă şi paginile despre vieţile actriţelor din Formula AS, dar în cele mai bune pagini ale lui, pînă şi superhiperegocentricul şi mult citatul Houellebecq este politic. Sau nu politic, neapărat, ci proiectîndu-şi ego-ul pe un fundal mai larg existenţial, uman, unde există mereu materie şi pentru o critică socio-politică. Cele strict politice, romanele despre putere şi despre oamenii care se bat pentru ea, ca romanele latino-americane, probabil că au ieşit un pic din atenţia noastră o dată cu dispariţia unei societăţi în care puterea ocupa prim-planulu conştiinţei noastre.

- În 1981, într-o însemnare din Telejurnal, spuneaţi că proza noastră nu seamănă cu a altora, „că a noastră este bună aici, pentru noi”. Eu continuu să cred că proza noastră, în marea ei majoritate, este tributară stilului de pînă la 1989, chiar dacă subiectele pot fi acum nesfîrşit de variate şi de liber exprimate. Care este părerea dumneavoastră în această chestiune?

- Ei, mi-am mai schimbat unele opinii de la Telejurnalul acela. Dar reflecţia că proza noastră este mimetică, lipsită de originalitate, de forţă, că nu e nici acum, cum nu era nici înainte de 1989, „a noastră”, nici măcar nu îmi aparţine. Decît că am subscris la ea, pînă la un moment dat. Faptul că literatura noastră aduce cînd a literatură latino-americană, cînd a literatură franceză, cînd a literatură anglo-saxonă mi s-a părut şi mie un fapt. Nu ştiu de ce, cînd citesc un rus ştiu că e rus, chiar un sîrb sau un ceh, ştiu că sînt ceea ce sînt. Dar parcă nu aş vrea să ne întrebăm şi de data asta de ce sîntem noi aşa şi nu altfel. Sigur că s-au scris cîteva cărţi foarte bune, iar unele chiar mult mai bune decît se scriu în acest moment în restul Europei. Dar e ca şi cum aş spune: s-a scris în România un roman franţuzesc mai bun decît toate romanele franţuzeşti scrise anul acesta în Franţa. De exemplu, ştiu minimum cinci romane de anul trecut la noi mai bune decît prostia care a luat Goncourt-ul. Romanul Cruciada copiilor, excelent, îmi aminteşte totuşi de Războiul sfîrşitului lumii, în vreme ce acela nu îmi aminteşte decît de el însuşi. Nu de specificul naţional vorbesc. Sau de ce nu, şi de el, dar văzîndu-l ca pe un fel de bătaia foarte lungă a fascicolului de lumină, pornind dintr-un anumit loc. Şi nu e vorba de o bătaie lungă geografică, nici intelectuală, ci repet, general umană. Ei, asta e o întrebare pe care toţi ne-am săturat să ne-o punem. Care sînt adîncimile de experienţă, sau înălţimile ei, pe care trebuie să le atingi tu, prozator din Paris sau din Călăraşi, ca să fii nu doar interesant, amuzant, relaxant, ci tulburător, familiar, să i se pară că sînt ale lui, fără măcar să fi fost conştient pînă atunci de asta, şi unui cititor din Huston, din Kioto. Şi Zorba Grecul provine dintr-o cultură mică. Şi Boris Davidovici, şi Sveig. De ce sînt universali? Ce personaj universal ştii în literatura română? Ce replică pe care s-o preia călătorul în metrou de la Londra? Eu citez des unele expresii din Marin Preda, Preda e plin de replici de acestea care trec graniţa, al căror umor este general uman. A fost unul dintre scriitorii care şi-a pus problema acestui localism şi cum poate fi el depăşit. Mai sînt Bălăiţă, cred, Sorin Titel.

Cred însă mai mult ca altădată în legea numerelor mari şi anume că momentul fast pe care proza românească îl trăieşte azi va duce la apariţia tot mai multor romane bune, aşa ca o piramidă cu baza foarte mare în vîrful căreia vom avea romanul genial. Nu numai romanele lui Ecovoiu sînt demne de toată atenţia. Degete mici al lui Florin Florian e un roman foarte bun.Sau Simion Liftinicul, al lui Petru Cimpoiesu. Eu cred ca şi romanul Ioanei Bradea. Mai sînt şi altele. Şi mai cred că pentru a deveni substanţială literatura, romanul, trebuie să existe sub ele un strat confortabil de bună eseistică, literatură de idei, literatură speculativă, sociologie, antropologie, analiză, memorialistică. Pe scurt, ca centrul culturii noastre să nu mai fie literatura de imaginaţie, poezia, proza.

- Telejurnalul se termină pe 19 septembrie 1989. Mircea Mihăieş spunea în revista Cuvîntul, că „nu ai, încheind lectura, decît un singur regret: că strivită, copleşită de nebunia lumii ieşită din ţîţîni, autoarea decide să întrerupă redactarea jurnalului”. Nu v-aţi gîndit, pe parcursul evenimentelor din decembrie 1989, să reîncepeţi să scrieţi în jurnal? Sau nu era atunci vreme pentru aşa ceva, ci doar pentru a acţiona?

Dimpotrivă, numai în acele zile de la sfîrşitul lui decembrie, cînd eram prea ocupată să citesc şi să alerg dintr-un loc în altul şi să mă uit la televizor, să văd ce se întîmplă, nu am scris jurnal. Imediat după, mi-am încălcat promisiunea. După 1989, nici nu am mai crezut că trebuie să mi-o ţin. Am reluat această deprindere, ceva mai sporadic decît înainte, - acum, dacă aveam ceva de spus, nu mă împiedica nimeni s-o spun în gura mea şi chiar s-o scriu – aşa că la un moment dat o să văd dacă interesează pe vreun editor şi continuarea Telejurnalului de noapte.

- Cît de sensibili vi se par a fi tinerii de azi faţă de subiectele şi destinele dramatice pe care le evocaţi în cărţile dumneavoastră?

- Nu am avut un contact sistematic cu cititorii tineri ca să îmi dau seama de lucrul acesta. Cu excepţia studenţilor de la Cluj ai Ruxandrei Cesereanu, care participă la un curs facultativ de istoria Gulagului, la altul de istoria comunismului, unde mă invită foarte des. Şi absolut întîmplător, cu unii studenţi care, atunci cînd le pică în mînă cîte o carte de acest fel, fac o pasiune-fixaţie pentru subiect şi încep să studieze, să-şi dea masterate şi doctorate cu temele acestea, întîmpinaţi cu mare ostilitate de…. profesorii lor care chiar au trăit epoca, sau colocviile pe această temă unde sînt invitată şi unde participă destui oameni tineri, foarte acribioşi. Pot să spun însă că chiar în această săptămînă, (sîntem în 30 martie) un grup de la facultatea de litere din Bucureşti, care se numea Team work, m-a invitat împreună cu Ion Manolescu la o întîlnire, unde am avut surpriza să văd că ne aştepta un amfiteatru plin de oameni foarte tineri cu care am stat de vorbă mai bine de două ore pe temele astea, ale remanenţelor comuniste în societatea de azi. Vă asigur că erau foarte interesaţi şi că ştiau despre ce vorbesc.

- În revista electronică Respiro, Mona Mamulea spunea despre Drumul Damascului următoarele: „În calitate de reporter, Doina Jela era datoare să prezinte textul într-o formulă nudă. Prin faptul că se insinuează explicit între emiţător şi receptor, obiectul la care cititorul are acces nu mai este textul, ci contextul, nu mai este mărturisirea ca atare, ci opiniile reporterului, imaginea-construct pe care acesta o serveşte, un profil psihologic deja conturat pe care cititorul este nevoit să şi-l însuşească.” Cît de justificate consideraţi că sînt aceste acuze ce vi se aduc?

- Eu sînt foarte receptivă la ce se spune rău despre mine. Mi se duc mai repede în picioare criticile decît mi se urcă la cap elogiile. Cred că îmi foloseşte să iau de bun ce se spune rău. Problema e că la fraze care încep cu „ X era dator sa” sînt complet alergică. Nimeni nu e dator să nimic.

Totuşi, ceea ce spune Mona Mamulea este întrucîtva just. Asta era miza cărţii, (care nu e un reportaj): „profilul conturat pe care cititorul să şi-l însuşească”, fiindcă omul aşa era. L-am cunoscut bine. Oricît de neverosimil ar părea el aşa era: Un dostoievskian isteric torturat la nesfîrşit de propriile crime. Un regizor mai tînăr, Mircea Popovici, care şi el a pornit, după Lucian Pintilie, pe urmele lui Frant Tandără, după moartea lui, a găsit un document uluitor. La un an de la ieşirea din închisoare, acesta s-a dus înapoi cerînd să fie închis din nou, ca să ispăşească. A fost dat pe mîna unui psihiatru care a scris acolo că nu are nimic psihic, căinţa lui e autentică. Asta cu 40 de ani înainte de a-mi face mie mărturisirea.

Pe mine mă întristează însă altceva. Puteam înainte de a-mi spune dvs. ce scrie despre mine într-o cronică din Respiro, să ştiu că o să scrie ceva răuvoitor. Am fost asigurată că am acolo „prieteni fideli” şi Mona Mamulea se dovedeşte că le e fidelă la rîndu-i. Nu ştiu cum stă cu fidelitatea faţă de propria-i adevărată opinie, în aceste condiţii, dar chiar că asta-i treaba ei.

- Despre După-amiaza unui torţionar, filmul inspirat de Drumul Damascului şi realizat de Lucian Pintilie, aceeaşi Mona Mamulea spunea că: „prezintă un torţionar agreabil şi smerit, posesorul unei conştiinţe frămîntate, în contrast cu imaginea deţinutului politic, penibil şi patetic (atunci cînd nu doarme)”; iar Mircea Dumitrescu, pe site-ul www.mirceadumitrescu.trei.ro, că “este un film inegal, impur, un amestec dubios de document şi ficţiune, confuz, simplist – iar nu simplu –, sărac – iar nu esenţializat –, necinstit, un fals politic cu aspect de film de comandă”. Cum apreciaţi filmul lui Lucian Pintilie, raportîndu-l la cartea dumneavoastră, dar şi ca act artistic de sine stătător?

- Despre filmul domnului Lucian Pintilie, am fost prea implicată şi preocupată să transmit o imagine diferită de cea ulterior creată de el, ca să pot vorbi eu. Îi cred pe criticii şi pe spectatorii competenţi de peste tot, Franţa, Germania, Canada, care l-au găsit bun. Raportat la cartea mea, am regretat că regizorul, în scenariul lui, nu „şi-a însuşit profilul”, deşi l-a cunoscut şi el pe om şi mi-a spus la telefon, „da, ai dreptate, aşa este”, personajul însă l-a creat aşa cum a socotit de cuviinţă, ceea ce, fiindcă am oroare de „X era dator”, mă împiedică să spun şi că „Lucian Pintilie era dator”. Că şi mie mi s-a părut că accentuînd pe profilul omului, regizorul scotea din discuţie sistemul criminal, e adevărat. Dar repet, a fost opţiunea lui.

- Spaţiul limitat acordat acestui interviu mă sileşte să vă adresez ultima întrebare. Ne puteţi destăinui care sînt proiectele dumneavoastră literare, ce aveţi în lucru şi dacă anul acesta e posibil să publicaţi o carte nouă?

- Nu, cel mult voi încerca să revăd şi să fac o a doua ediţie, adăugită mult, la - Cazul Nichita Dumitru. În rest, de o vreme, mai multe cărţi începute riscă să rămînă aşa din lipsă dramatică de timp.

mai 2006

(din volumul "Dialoguri în oglindă", Editura Curtea Veche, 2007)

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.