Treceți la conținutul principal

Referinţe critice



*** "Un toboşar al vremurilor noi - Reacţii Imediate

Poeţii comunică neconvenţional cu cititorii, prin magia cuvintelor, prin sfidare, prin joc, prin revelarea - sau simularea revelării - unor adevăruri supreme. Ciprian Măceşaru, aflat la prima sa carte de versuri, intitulată delicat Cântecul greierilor de sub calea ferată, are atitudinea unui partener de discuţie, calm, civilizat, de o francheţe care nu devine niciodată indecentă. Daniel Cristea-Enache, simpatizant declarat al tânărului poet, explică în Prefaţă: "Puţină tulburare nu i-ar strica totuşi, o doză de nebunie creatoare, nişte convulsii interioare profitabile artistic. Dacă acestea vor apărea, într-un fel sau altul, în viitor, poezia curată şi promiţătoare a lui Ciprian Măceşaru va deveni una fără niciun atribut. Pur şi simplu: poezie."
Exact aşa stau lucrurile. Totuşi (în contrazicerile politicoase se foloseşte frecvent cuvântul "totuşi"), nu ar fi exclus ca însuşi acest mod prietenos, nedramatic de exprimare să devină cândva un stil atotcuprinzător, capabil să exprime chiar şi cele mai devastatoare furtuni sufleteşti.
Ciprian Măceşaru inventează fără efort (vizibil), ori de câte ori are nevoie, metafore. Scopul său nu este să-i uimească pe cititori, ci să se facă înţeles. Asemenea jerbelor de apă care, după ce creează un spectacol de-o clipă, redevin, prin cădere, apă obişnuită, ghirlandele sale de imagini, toate perfect inteligibile, se transformă una după alta, în confesiune:
"Mintea mea e o maşină de pompieri ajunsă la locul incendiului mult prea târziu când nimic nu mai e de salvat mintea mea e o plantaţie de bumbac pe care muncesc gânduri negre mintea mea e o pulsaţie de neoprit o maree continuă deschide-mă la orice pagină vrei podurile către lume sunt rupte dincolo de mine prin aburul greu se strecoară nuanţele care fac diferenţa arunc cu grenade în ochiul orb al nopţii încerc să mă trezesc..." (Proprietarul de sclavi).
Foarte impresionante sunt poemele din ciclul Frica de moarte. Contrastul dintre discursul raţional (încercare ultimă de păstrare sub control a vieţii interioare) şi reprezentarea halucinantă a tot ceea ce ameninţă fiinţa umană este de efect:
"Când ai cunoscut teama, copacii s-au ascuns în pământ, imperiul întreg a sucombat, armata şi-a topit armurile în sângele tău... cei fără faţă te-au hăituit neîncetat, ca nişte unde reverberându-ţi în timpane... un şuvoi de mercur s-a scurs de sub pleoapele tale obosite, prin conducte de azbest, în marea uitării... strivită de singurătate, ca un fluture sub un munte de geamantane, ai ţipat către ceruri şi ierburi, către carnea copacilor tineri... tramvaie fantomă au bântuit prin oraş, creierul electric al lumii a scurtcircuitat orbita goală a nopţii, fierea a ţâşnit din gingiile cărămizilor moarte... peste râurile roşii din imperiu invadatorii au construit falnice poduri... existau de-acum atâtea ieşiri, dar toate păzite, de netrecut... în placenta visurilor tale nu mai era nimic, viitorul avortat îşi zăcea la picioare" (Teama).
Plăcerea comunicării îl caracterizează pe Ciprian Măceşaru (bineînţeles) şi în ipostaza de autor de interviuri. Convorbirile inteligente, voluptuos-ritualizate (cu Dan C. Mihăilescu, Ion Bogdan Lefter, Ioana Pârvulescu, Alina Mungiu-Pippidi, Doina Jela, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Ilie Constantin şi alţii), adunate recent în volumul Dialoguri în oglindă se citesc cu maxim interes. Atitudinea încurajatoare adoptată de autor, dar şi o discretă maliţie a sa, stimulează spiritul polemic al interlocutorilor. Simţind că sunt cu adevărat cunoscuţi şi înţeleşi de cel care le adresează întrebările, scriitorii se angajează fără reţinere în discuţie. Multe dintre opiniile exprimate în aceste circumstanţe sunt memorabile, astfel încât este aproape sigur că volumul lui Ciprian Măceşaru va fi citat în diverse împrejurări. Dan C. Mihăilescu aduce în discuţie, printre altele, o previziune de seismolog al literaturii făcută de Ion Simuţ şi îi adaugă un scurt comentariu, în stilul său inconfundabil:
"ne apropiem de starea, deschiderile şi nivelul estetic specifice anilor 60. Tocmai sîntem pe cale să depăşim marasmul şi haosul anilor 50. Dacă istoria se repetă, atunci se repetă şi istoria literaturii şi dinamismul ei abstract. 1930, 1970, 2010 – cam acesta e ritmul vîrfurilor de formă maximă a literaturii române: aproximativ din 40 în 40 de ani. Evident că nu e vorba de un singur an, ci de un deceniu, un deceniu şi ceva: 1840-1850, 1870-1885, 1920-1935, 1965-1975 şi ne pregătim pentru un moment de vîrf 2005-2010, dacă nu cumva semnele bune s-au şi declanşat." Să-l audă Dumnezeu, poate voi întineri şi eu la 60 de ani, cine ştie!"
Ioana Pârvulescu, autoarea "fermecătoarei cărţi despre Bucureştiul interbelic" (Ciprian Măceşaru), face o mărturisire surprinzătoare, cucerindu-l (încă o dată) pe cititor prin sinceritate, prin lipsa de complexe, prin originalitatea punctului de vedere:
"Vă fac o mărturisire: dintre toate artele, arhitectura îmi e cea mai străină, nu am pasiunea şi, din păcate, nici ştiinţa aprecierii felului cum e construită o casă, un oraş. Nu semăn cu personajele feminine ale lui Preda, mereu pasionate de arhitectură. Arhitectura vieţii e cea care mă interesează pe mine, cum se construieşte dintr-o viaţă ca oricare alta un destin care nu mai e ca oricare altul. Totuşi, o clădire, o grădină, o stradă mă atrag întotdeauna atunci când au o poveste şi atunci le văd cu alţi ochi, mă duc şi le caut şi le studiez, încerc să ascult şi să văd sau să simt amintirile din ziduri."
Ciprian Măceşaru se numără, poate, printre cei care vor face ca literatura română să cunoască un nou moment de plenitudine (în 2010 sau în alt an). De aceea este bine să ne notăm câteva date despre el: "Născut la data de 7 septembrie 1976, în Câmpina, judeţul Prahova. Absolvent al Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii ŤSpiru Haretť din Bucureşti. Lucrează ca desenator de animaţie (la Hurrah Studio), operator de interviuri (la IRSOP), responsabil cu aprovizionarea librăriilor, apoi, asistent marketing (la Editura Humanitas). În prezent este PR Manager al revistelor Şapte seri, Freestyle şi aLtitudini. Este toboşar în formaţia de indiepunk Hotel Fetish, care a lansat în 2006 un prim album (Tango), la casa de discuri Sysound din Cluj-Napoca."
Avem, în sfârşit, un adevărat (şi nu fals, ca Mihai Beniuc) toboşar al vremurilor noi!"

Alex. Ştefănescu,
„Un toboşar al vremurilor noi”, România literară, nr. 23/15 iunie 2007


*** „Ciprian Măceşaru este, într-un fel, singular, pentru că are o anumită deferenţă faţă de literatură. Nu o să găsiţi nici un lucru care să vă agreseze în cartea asta, la care să aveţi o reacţie de refuz şi de inadecvare, pentru că el vine dintr-o literatură înaltă, o poezie livrescă, care nu ocoleşte temele mari, însă felul în care transmite mesajul este unul direct. Este o poezie sintetizată, o poezie pe care după ce o citeşti ai sentimentul că deşi îţi erau familiare unele teme atinse în ea sau îţi păreau absolut cunoscute, de fapt nu te-ai mai gândit de mult la ele.“

Ioana Nicolaie - 31 mai 2007
(din discursul ţinut cu ocazia lansării volumelor "Cântecul greierilor de sub calea ferată" şi "Dialoguri în oglindă")


*** „La debut, poeţii sunt în general năvalnici şi debordanţi, bubuitori sau tânguitori, contând pe dispoziţia simpatetică a cititorului. Vor să spună şi să exprime totul, să nu lase nimic deoparte, ca element al lumii înconjurătoare ori ca nuanţă infinitezimală a stărilor interioare.
Între textualism şi milenarism, Ciprian Măceşaru se află într-o intersecţie deschisă încă mai multor posibilităţi. Poemele în proză pe care le scrie sau proza lui poematică (dacă vrem să întoarcem sintagma), îi oferă toate libertăţile exersării imaginaţiei, fără să-l apese cu constrângeri prozodice. Autorul nu trebuie să-şi înscrie viziunea în tipare formale, să o segmenteze pentru a obţine o pereche de rime şi să o contorsioneze după un anumit ritm. Poetul este liber în paginile lui (aici pline de rânduri compacte, dincolo înfăşurate în mari spaţii albe), cântând ca un greiere sub calea ferată a tonelor de literatură scrise până în prezent.
Această presiune culturală, pe care unii colegi de generaţie nu o înregistrează, având ei o salvatoare ignoranţă, este puternic resimţită de Ciprian Măceşaru. Ca unul dintre papii postmodernismului, Umberto Eco, acesta ştie că de fapt totul s-a mai scris. Şi atunci, ne apare în fiecare filă a lui, în fiecare text aproape, bifurcaţia, întretăierea drumurilor.
Cert este că nici ritmul interior şi nici nivelul artistic al textelor sale nu prezintă ruperi, zigzaguri periculoase, disonanţe şi excepţii regretabile de la regulă. Poetul se înfăţişează, la debut, deja format, matur, cerebral, conştient de sine.“

Daniel Cristea-Enache
(din prefaţa volumului "Cântecul greierilor de sub calea ferată")


*** „Ciprian Măceşaru nu e curtenitor decât atât cât trebuie, nu-şi propune să fie liricoid, melancolic în exces, cu o gesticulaţie mai stufoasă decât e cazul. Este omul care are un dozaj bun de umor, de cuviinţă, de decenţă şi de onestitate şi meşteşug al lucrului bine făcut."

Radu Paraschivescu - 31 mai 2007
(din discursul ţinut cu ocazia lansării volumelor "Cântecul greierilor de sub calea ferată" şi "Dialoguri în oglindă")


*** „Orice carte de interviuri ne furnizează, în filigran, portretul celui care întreabă, cu... întrebările, curiozităţile preocupările, aspiraţiile lui, sau dimpotrivă absenţa tuturor acestora. Chiar presupunând că toată lumea e dotată pentru acest gen jurnalistic, este evident că unii sunt mai ales curioşi şi alţii mai ales comunicativi; unii ştiu totul, şi despre temă, şi despre interlocutor, iar acestuia nu-i rămâne decât să profite de atâta ştiinţă sau să se apere cum poate de ea; alţii, deşi chiar ştiu, îl incită pe interlocutor să povestească fermecător şi să se dezvăluie, printr-o simplă exclamare sau semn aprobator din cap; unii sunt indiscreţi şi capabili să tabloizeze şi când vorbesc despre critica raţiunii pure, alţii, dimpotrivă, pot face şi din Adriana Bahmuţan o interlocutoare discretă şi cuviincioasă. Unii sunt agresivi şi încruntaţi ca nişte procurori, alţii doar incitanţi şi, totuşi, infinit mai eficienţi ca primii. În fine, categoria cea mai rară în ziua de azi sunt oamenii cultivaţi, care par să practice genul ca pe un fel de violon d 'Ingres, cu aplicaţia şi strădania veşnicului îndrăgostit care e diletantul.
Dintr-o subspecie aparte, chiar şi a acestei categorii, face parte Ciprian Măceşaru, poet, şi totodată deosebit de avizat şi competent consumator de literatură şi muzică. El lasă impresia că-şi alege interlocutorii dintr-un interes al lui anume, nu fiindcă toată lumea vrea de la ei interviuri, nu fiindcă sunt „pe val“, sau „la modă“, sau aducători de tiraj şi rating, ci fiindcă el, Ciprian Măceşaru simte faţă de fiecare o afinitate anume şi vrea cu febrilitate să şi-o verifice. Discuţia care începe devine astfel pasionantă ca o întâlnire esenţială, la care noi, cititorii, avem privilegiul să asistăm, participând la aventura celui care, deşi discret, retras în penumbră, cum se cade să fie, ni se dezvăluie precis conturat în toată nevoia sa de comunicare, de clarificare esenţială, de adevărată construcţie de sine.“

Doina Jela
(textul de pe coperta IV a volumului "Dialoguri în oglindă")


*** "Jurnalul Naţional

Cartea de duminică
UN DEBUT FEBRIL
de Dan C. Mihăilescu

2007 08 12


Abia trecut de 30 de ani, câmpineanul Ciprian Măceşaru – absolvent de Sociologie-psihologie, fost operator de interviuri la IRSOP şi asistent de marketing la Humanitas, în prezent PR Manager (şi recenzent literar) al revistelor Şapte seri, Freestyle şi aLtitudini – debutează alert şi "bicefal" la Editura Curtea Veche cu un volum de poezii (Cântecul greierilor de sub calea ferată) şi unul de interviuri (Dialoguri în oglindă).
Bună plămadă pentru jurnalismul cultural, temperament sangvino-coleric, ins meloman şi cinefil, Ciprian Măceşaru trăieşte febril cultura, este un medium excelent pentru tot ce ţine de viziunea artistică, ştie să admire, să întrebe cu precizie şi tandreţe, are un evantai opţional de-a dreptul aiuritor (avangardism şi clasicitate, metafizică, psihanaliză, pictură, onirism, rock, blues, angelism şi estetica răului), iar în timpul liber binevoieşte să fie bateristul dezlănţuit al formaţiei de indiepunk Hotel Fetish!
Că este un excelent burete de trăiri lirice din varii epoci şi stiluri poetice – asta se vede numaidecât: ludicul nebunatic, plin de sarcasm autopersiflant şi bufonade ambigue, al avangardei de la începutul veacului trecut, cu irizaţii suprarealiste şi puseuri de cruzime expresionistă, se depliază narcisiac alături de mucalite verdicte soresciene, giumbuşlucuri optzeciste à la T.T. Coşovei şi Mircea Cărtărescu, nu fără un ochi către lumea Sylviei Plath şi-a lui Gellu Naum. "Mintea mea e o maşină de pompieri ajunsă la locul incendiului mult prea târziu". "Sub sânii dimineţii două bălţi de sudoare". "Fierea a ţâşnit din gingiile cărămizilor moarte". "Prin sângele meu plutesc turişti mofturoşi". "Ascultă cum urlă gândul morţii în pliculeţul de zahăr vanilat, în sutienul tău XXL". "Atenţie, cad pietre!, scrie la intrarea în defileul sufletului meu". "Mi-e dor de bluza din dantelă, de buzunarele paltonului crem, de şosetele roz, de când nu mai eşti, mintea mea e un şifonier răvăşit". "Despic cuvintele ca pe nişte seminţe şi scuip cojile lor pe trotuare. Cineva ar trebui să mă oprească, altfel am să ajung la carnea ta mut ca o stâncă".
"Violenţa unor imagini şi intensitatea unor stări, ironia şi deprimările sunt topite şi decantate într-un discurs intelectualist, eviscerat, de o stranie eleganţă", notează Daniel Cristea-Enache în prefaţă.
Dialogurile "în oglindă" ale lui Ciprian Măceşaru fac figură aparte prin sinceritatea şi aplicaţia interogaţiilor, dar mai ales prin intensitatea empatiei cu interlocutorii. Alex. Ştefănescu, Alina Mungiu-Pippidi şi Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie şi I.B. Lefter, Ilie Constantin, Simona Popescu, Doina Jela, Alexandru Ecovoiu, Radu Paraschivescu ş.a. sunt naturi percepute în bună măsură ca alteritate şi iscodite nu doar strict obiectiv, ci mai degrabă din raţiuni de autocunoaştere.
În ce mă priveşte, am decupat buna pledoarie pentru elitism a lui Alex. Ştefănescu ("preferinţa pentru o literatură de elită demonstrează, dimpotrivă, un optimismpedagogic. Toleranţa condamnă la rămânerea într-o situaţie dată. Exigenţa cheamă la ceva înalt"), confesiunea Ioanei Pârvulescu ("oţiul şi reveria mi se potrivesc cel mai mult, m-aş vedea făcând Belle-Arte şi colindând muzeele lumii"), severitatea legitimă a Doinei Jela ("literatura noastră aduce când a literatură latino-americană, când a literatură franceză, anglo-saxonă... Când citesc un rus, ştiu că e un rus") şi referinţele Ioanei Nicolaie la Frank O. Hara, W.S. Merwin şi Carl Sandburg: "Cerul din burtă, spune ea, este o altă etapă a scrisului meu. S-a mai pierdut din frondă, au mai dispărut iluzii. Încet, încet, fără să vreau, mă izbesc de cerul adulţilor". Concluzie valabilă şi pentru Ciprian Măceşaru însuşi..."

.
*** Alina Hordilă, în numărul din octombrie al revistei
aLtitudini, despre "Dialoguri în oglindă":

„După ce descoperă un canal de comunicare cu interlocutorul său, de care îl apropie o sensibilitate comună, poetul Ciprian Măceşaru îşi asumă un dublu rol: de a-l provoca, aducând în discuţie puncte de maxim interes, şi de a contura, prin dialogul cu celălalt, portretul intervievatorului”.
.
*** noua literatură
numărul 14
martie - aprilie 2008

Marieva Ionescu

cartea
de poezie

poeme cu... cântec

Cântecul greierilor de sub calea ferată, Editura Curtea Veche, 2007, este cartea de debut în poezie a lui Ciprian Măceşaru, un adevărat „personaj“, aşa cum reiese din prezentarea de pe pagina de gardă a volumului: absolvent de Psihologie, a lucrat ca desenator de animaţie, operator de interviuri (tot în 2007 publică, la aceeaşi editură, un volum de interviuri cu importanţi oameni de cultură din România - Dialoguri în oglindă), responsabil cu aprovizionarea librăriilor, asistent marketing, în prezent fiind PR manager al revistelor Şapte seri, Freestyle şi aLtitudini şi, last but not least, toboşar în formaţia de indiepunk Hotel Fetish.
Deşi volum de debut,
Cântecul greierilor de sub calea ferată este, aproape în întregime, foarte bine „lucrat“, scris cu un fel de siguranţă (poate siguranţa primului pas imposibil de judecat prea aspru) care te face să nu laşi cartea din mână atunci când, pe ici pe colo, se mai văd semne de ciornă mai puţin bine controlată: tendinţa de a da definiţii, de a impresiona prin amploarea perspectivei, uzul excesiv al unor cuvinte „minate“ („viaţă“, „moarte“, „lume“, „suflet“, „minte“) şi al aceloraşi tipare sintactice în care ele apar. Titlul este ales însă destul de abil încât să justifice într-un fel toate acestea: mai degrabă decât anxietatea influenţei (acel „totul a fost scris“), el exprimă exact întâia încercare a poetului (stăpân al greierilor de sub calea ferată) de a se face auzit, de a intra în câmpul sensibil al cititorilor, de a ieşi, de sub pietriş şi traverse, la lumină. Tocmai de aceea fragmentele fără aluzii livreşti şi altfel de trimiteri cultural-sociale sunt cele mai reuşite, mai ales printr-un foarte original simţ al ritmului, al imaginii şi al jocurilor de cuvinte folosite inedit în anumite contexte: „în creierul meu spiriduşii joacă biliard cu ghemotoace de vise“, „viaţa e bugs bunny care mă priveşte în ochi şi mă-ntreabă: ce se-ntâmplă, doctore? “, „optimismul e o pungă luată de vânt pe o stradă pustie“, „mintea mea e o plantaţie de bumbac pe care muncesc gânduri negre“ (rescriere a expresiei „mă muncesc gânduri negre“), „ţi-ai aprins a şasea ţigară din seara aceea scoteai fum pe nări nervoasă încă goală“, „de cănd nu mai eşti, mintea mea e un şifonier răvăşit“, „pe adresa mea soseau returnate, cu ambalajul deteriorat, visurile toate“.
Invers, ritmul poemelor e uneori rupt de „stângăcii“, de exagerări nefolositoare, la limita poeziei, de tipul „mă acopăr cu plapuma grea a realităţii“, „mimez actul de a trăi“, „moartea e zău prea moartă ca să mai moară“, „sufletul mi-e contractat ca uterul unei gravide“, „ploaia de îngeri“, „molfăi felii mari de singurătate“. Totuşi, în majoritatea cazurilor, autorul „se scoate“, sau scoate din mânecă un truc, schimbă brusc turnura frazei, rupe, intuitiv (adesea printr-un fel de blasfemie), registrul prea grav în care se lasă atras: „fluieram în biserica zidită în mine“, „arunc un cocktail molotov în gura murdară a lumii şi-mi cumpăr bilet pentru ziua de măine“, „arunc cu grenade în ochiul orb al nopţii“, „lumea era un clopot de catedrală eu limba din el şi cineva un demiurg diabolic îl tot trăgea aiurea“. Şi acesta e motivul pentru care ciuleşti mai departe urechea la Cântecul greierilor..., chiar când firul pare a se rupe.
Se aud, de sub calea ferată, câteva poeme... cu cântec excelente, răspândite în toate cele patru grupaje ale volumului. În primul grupaj („trupul meu alb“), poemul de deschidere şi cel mai lung, „jaful“, este un discurs semi-lucid, semi-delirant, exprimând perfect, prin ritm şi prin cuvintele-obsesii-ancore scrise cu litere de tipar, o criză de febră; în „la moartea tatălui meu“ efectul de dramatic e deturnat printr-un final care îţi sună, pur şi simplu, bizar, în urechi: „am căzut în genunchi frângându-mă în mii de bucăţi ţipătul meu a sfâşiat liniştea toată ca pe un cearşaf“. „reverii şi tramvaie“ (din acelaşi prim grupaj) şi „când tu“ (din al doilea grupaj, „femei“) trimit, abil, la Leonid Dimov şi la Gellu Naum: primul, chiar prin titlu şi prin suitele ternare de adjective şi verbe („tramvaie gălăgioase pline ochi cu oameni strâmbiturtiţipierduţi alergau furioase nepăsătoare prin inima mea şi-mi tăiauterfeleauspulberau reveriile toate“), al doilea, direct, pomenind numele poetului şi una dintre temele lui importante („inutil e gestul pe care îl faci, ca o piele lepădată de-un şarpe...“). Tot în grupajul „femei“, poemul „atenţie cad pietre!“ merită citat integral: „atenţie, cad pietre! scrie la intrarea în defileul sufletului meu, dar tu n-ai văzut asta şi ai apăsat până la fund pedala de acceleraţie. acum nu mai păstrez în mine decât caroseria automobilului tău avariat şi urmele cauciucurilor, ca nişte răni ce se şterg încet.“ Ultimul grupaj, „post-it-uri (rămăşiţele zilei)“, este alcătuit numai din poeme scurte, de două-trei rânduri, mult mai potrivite cu cântecul greierilor, printr-un amestec ciudat de zgomot şi linişte: „unghiile ei de sticlă brăzdând obrazul gata de ras sângele înroşind cerul de spumă albă ca o lumină de apus“ („tabloul unei despărţiri“), „copiii adunau fericiţi monezile aruncate la colţ de stradă mortul plătea vamă pe ultimul său drum convoiul negru mărşăluia încet disciplinat spre cimitir“ („destin“).
Chiar dacă pe alocuri împrăştiată în prea multe direcţii (după cum şi autorul, cum s-a văzut mai sus, şi-a căutat mult „direcţia“), poezia lui Ciprian Măceşaru are exact delicateţea, dar şi ciudata stridenţă a cântecului greierilor, pe care nu îl poţi trece cu... auzul, odată ce ai avut răbdarea să îl observi şi, astfel, debutul şi-a atins scopul: poetul s-a făcut auzit, ştim că e acolo, am luat trenul şi aşteptăm următorul semnal.


Marieva Ionescu, 23 de ani, este studentă în anul IV la Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia Română-Franceză. Este prezentă în antologiile Rimbaud 2006 şi Rimbaud 2007 ale tinerilor poeţi de expresie franceză, publicate la Maison de poésie, Paris.
.

*** Dan C. Mihăilescu, la ProTV, în emisiunea "Omul care aduce cartea" >>>
http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_ciprian-macesaru-dialoguri-in-oglinda_8091.html

*** Alex Ștefănescu
Un nume nou în proză
„Ciprian Măceșaru s-a făcut cunoscut în ultimii ani (dar numai în rândul acelora care urmăresc cu atenție viața literară) publicând la selecta editură Curtea Veche un volum de versuri, Cântecul greierilor de sub calea ferată, și unul de interviuri, Dialoguri în oglindă. Versurile sunt ale unui bun cunoscător de poezie, capabil să obțină prin sinteză parfumuri lirice discrete, iar interviurile – ale unui intelectual rafinat, cu vocația dialogului. Dar Ciprian Măceșaru scrie și proză, gen în care va devein în scurtă vreme, cu un grad mare de probabilitate, un autor de prim-plan. Analiza psihologică subtilă, și totuși succintă, construcția epică elegantă, umorul fin, datorită căruia fiecare schiță pare o secvență dintr-o comedie a existenței, contribuie deopotrivă la cucerirea cititorului” – România literară, nr. 25, 26 iunie 2009.

*** din prefaţa lui Dan C. Mihăilescu la
Focul din tâmplă:

„Ce se etalează aici este o sumă forfotitoare, incandescentă, de virtualităţi. Un palpitant spectacol de acumulări, filtrări şi concentrări estetice, derulat în decorul pustiitor al României jalnic-postmoderne, dominate de incultură, grobianism, dezumanizare, o ţară parcă hipnotizată de scrâşnetul lui Caliban: „Stăpâne, luaţi-i cărţile!”

Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?”


*** Cristian Robu Corcan, cunoscut în special pentru romanul Gravură în mi bemol, apărut acum câţiva la Editura Humanitas şi tradus în limba sârbă, a scris pe blogul său (cristianrobucorcan.wordpress.com): “

Acest pseudo-jurnal este dens, surprinzător nu numai pentru mine, ci pentru o întreagă audienţă pliată pe un altfel de orizont de aşteptare. Găsim zvâcniri explozive pe materii ca Enescu, Mahler, math rock, sau Magritte, Bosch, Dali, ori Jeni Acterian, Petre Pandrea, Cioran. Datele notărilor mi se par inutile. Senzaţia de absorţie culturală într-un recipient filtrator de formă sferică e atât de acută încât identificarea polilor nu mai are nici o importanţă. Scenele mentale, cadrele interioare, micile invazii de conştiinţă nealterată, senzorii sociali nuanţaţi violent în culorile unei maturităţi refuzate elimină sugestia de timp şi de succesiune a timpului. Apoi frica paralizantă şi, totodată şi paradoxal, catalizatoare, tranşarea “fenomenului” Gide sau poziţionarea adversativ-critică faţă de tâmpeniile lui Alain Robbe-Grillet, secvenţele rapide de reportaj, unele sufocante de-a dreptul, combinate cu mici distilări estetice, ce amintesc de un custode nonagenar de muzeu, fac din Ciprian Măceşaru un intelectual pe cale de dispariţie. Scurtele popasuri la distanţa egală dintre Cioran şi Rimbaud, pe lângă faptul că reprezintă adevărate oaze de umanitate în comparaţie cu procesele-verbale literare de bordel comunal, definesc şi timpul, şi spaţiul în care dezvoltările pe teme date se presupun şi incită. De pildă: pentru Cioran “nimic nu are sens”, e adevărat, dar numai în raport cu istorismul, care neagă sensul în general… În fine!

“Focul din tâmplă” este o carte agreabilă, rară în contextul literar românesc, o carte curajoasă în măsura în care zâmbeşte prietenoasă “cerberului repudierii culturii” tocmai printr-un angajament de aluvionare culturală. Acest jurnal este, fără îndoială, o “delectabilă punere în scenă”, născut, dincolo de refuzul mârlăniei şi al inculturii, dintr-o miraculoasă şi tămăduitoare coborâre în sine, din reveriile adânci ale unui om inteligent sufleteşte.


*** Sorin Lavric scrie în România literară (nr. 25, din 9 iulie 2010) despre Focul din tâmplă: “Dacă acceptăm că memorialistica e locul unde, sub pretext de confidenţe, poţi rosti cele mai crunte imprecaţii, atunci jurnalul e tărâmul predilect de revărsare a umorilor veninoase. Iar dacă pe deasupra însemnările au o tentă morbidă, aura lor nefirească e cu atât mai cuceritoare. Din acest motiv, cei mai atrăgători sunt autorii care fac o impresie nesănătoasă, graţie fascinaţiei pe care o resimţim în faţa naturilor maladive.

Sub acest unghi, Ciprian Măceşaru este chiar exemplul contrar, spiritul său având o seninătate care exclude bănuiala bolii creatoare: o natură vitală în al cărei metabolism nu a încăput timbrul patologic al dereglării lăuntrice. Singura tulburare ce ameninţă a-i descumpăni fiinţa e un sentiment stânjenitor: teama de ratare. […] Graţie fondului atavic de bonomie temperamentală, autorul e inapt de necuviinţe expresive, jurnalul fiind o mostră de consemnări decente pe seama unor resemnări adânci. Mai mult, având cultura şi discernământul unui autentic intelectual, autorul alege calea virtuţii cu tentă umanistă, mizând pe şlefuirea statornică a predispoziţiilor de duh. De aceea, jurnalul de faţă este un caleidoscop al trăirilor culturale, trei sferturi din însemnări îndreptându-se spre muzică, pictură, arhitectură sau literatură.”


*** Stelian Ţurlea scrie în Ziarul de duminică [nr.31 (514), săptămâna 6-12 august 2010], în cadrul rubricii Cartea de literatură, despre Focul din tâmplă:
"Un jurnal care acoperă perioada 2000-2009 şi care descrie cu fervoare şi febrilitate în special experienţele culturale care i-au fundamentat autorului personalitatea. Dan C. Mihăilescu, care semnează prefaţa acestei cărţi, prezintă întâlnirea sa cu autorul ca pe una dătătoare de surprize şi pe de-a-ntregul captivantă - impresie care se va confirma prin parcurgerea volumului."

*** În ultimul număr (35 / 17 septembrie) al revistei România literară, Iulia Iarca scrie despre „Poeme”:
„[...] Măceșaru îmbină într-un mod potrivit sinceritatea tonului cu mijloacele inteligente ale unei poezii conștiente. Felul în care imaginile sunt așezate în fața cititorului este pur și simplu politicos: nu îl ofensează cu detalii inutile, nu îl bruschează cu ambiții ermetice. Apoi, exprimă o armonie interioară, în concordanță cu fireștile denivelări ale sensibilității poetice.
[...]
Este de salutat stilul onest cu care Ciprian Măceșaru își scrie poeziile. Deși nu se imaginează a fi un vârf masiv al poeziei tinere, reușește să se plaseze cu câteva capete deasupra celor care țin morțiș să se vadă astfel.”
.


*** În articolul intitulat "Poezie şi definire - anul editorial 2010", publicat pe www.poetic.ro (19 decembrie 2010), Răzvan Ţupa scrie:
"Accentuând dramatic, formulează poezia Ciprian Măceşaru în
poeme (Brumar): ”Cerul, o piele abia jupuită/ atârnă însângerat peste noi.” („Tablou patetic”, p.62). Poezia sa este dublată de apariţia la aceeaşi editură a unui foarte viu jurnal care developează în mod fericit predilecţia pentru vizual şi muzical a autorului, funcţionând ca un adevărat ghid de lectură pentru cartea de faţă."

*** Florea Miu, în revista Ramuri (nr 11/2010):

Călătoria de probă

de Florea Miu


Fluxul poetic de care se lasă purtat Ciprian Măceşaru în volumul poeme (Editura Brumar, Timişoara, 2010) este unul benefic pentru autor, care încearcă astfel să se autodefinească liric, să vadă în sine ceea ce nu găseşte în afară. Spirit introspectiv, în continuă căutare a propriului eu, poetul resimte acut solitudinea, resemnându-se a-şi fi unică locuinţă într-o existenţă monadică, lipsită de comunicare. Confesiunile sale tind să dezvăluie un parcurs existenţial singuratic, cu numeroase întoarceri în/ spre sine ori dezarmante retrageri: „Într-o zi/ n-am mai vrut/ să deschid ochii,/ am rămas ca o casă/ cu jaluzelele trase,/ cu ferestrele oarbe,/ aşezat în câmpii nesfârşite ... ” (Retragerea-n sine). Alteori fiinţa este privită ca un imobil – confortabil, dar nelocuit – care, fără viaţă în el, se dovedeşte inutil şi inert, proiectat în netimp: „Locuieşte-mă,/ sunt un imobil confortabil,/ supraetajat, am şi mansardă boemă,/ în mine nu te plouă, nu te ninge,/ camerele sunt mari, orice şoaptă de-a ta/ va avea în mine ecou, sunt proaspăt văruit,/ cuiele din pereţi aşteaptă să atârni de ele/ amintirile noastre. Locuieşte-mă ... ” (Imobilul).Ca într-un joc de popice, sufletul scos din arena singurătăţii se loveşte de trecători, stârneşte panică într-o lume străină de această dimensiune a sa: „Îşi arunca sufletul în lume, îi dădea brânci pe tobogan./ Atenţie!!! Vine un suflet!!!, striga entuziasmat./ Sufletul se lovea de trecători,/ îi dărâma ca pe popice, trecătorii se ridicau îngroziţi/ şi fugeau fără să privească în urmă” (Bowling). Sălile de aşteptare sunt un alt simbol al destrucţiei frecventate de poet în periplul său interior şi funambulesc în căutarea propriei identităţi, ceea ce îl face o pradă uşoară pentru „hingherii fericirii” din umbra tristeţilor profunde, neconvenţionale: „Hingherii fericirii roiau prin oraş,/ câinele meu părea o pradă uşoară,/ numai că anii treceau şi mirosul tristeţilor sale/ continua să se facă simţit în sălile de aşteptare” (Câinele meu trist). Acelaşi suflet bântuie, neîmpăcat, peste aceeaşi lume dezlânată, retrasă în imobilism şi indiferenţă: „Sufletul aleargă spre zările încărcate de mitologie,/ se subţiază precum linia orizontului şi cade/ ca o scrisoare în cutia poştală a reveriei” (Mereu altundeva). Corolar al acestor rostiri, venind din inflexiuni sentimentale profunde, este chiar recunoaşterea implicării fiinţiale intense: „Eşti prea aproape de toate, / ca un nerv trecut printre aşchii” (Prea aproape). În succesiunea firească, senzitivul se reflectă într-o modalitate mai mult decât remarcabilă, într-o poetică a senzorialului de reflectat: „Rămân urme/ când de pe zidul/ trupului/ dau jos literele/ numelui tău./ Prea mult/ ai zăcut agăţată/ de mine” (Despărţire). Partea necunoscută a «călătoriei» metaforice pare a fi miza importantă a acestei poezii care oscilează între concret şi metafizic, între lumină şi umbră, între certitudine şi nelinişti, în „ţinutul pustiu” peste care se întinde aripa stranie a unei păsări roşii – martoră a călătoriei poetului: „Apoi am plecat/ către alte oraşe,/ către oraşele-n care/ oamenii/ cu o pasăre roşie/ pe umăr/ nu sunt deloc/ personaje bizare” (Pasărea roşie). După ce a auzit Cîntecul greierilor de sub calea ferată, „rezumat” în expresia unei sincerităţi creatoare de necontestat, Ciprian Măceşaru realizează acum o călătorie de probă spre a cunoaşte adevărul intenţiei sale, spre a şti dacă acest adevăr trebuie urmat. Răspunsul îl va putea afla în ceea ce va scrie de acum încolo, în ceea ce aşteptăm să ne ofere.

http://revistaramuri.ro/index.php?id=1325&editie=52&autor=de%20Florea%20Miu


*** Horia Gârbea, în revista Luceafărul de dimineață (nr. 4 / miercuri, 26 ian 2011) , despre „Poeme” (Ed. Brumar, 2010): "Ciprian Măceşaru are un mod limpede de a privi lumea şi de a formula sintagme echilibrate, la care nu avem de aşezat nimic în plus. Un poet lipsit de emfază, tehnic, la care emoţia survine din gravitatea enunţurilor.”


***

„CIPRIAN MĂCEŞARU es una de las voces a considerar en la última poesía rumana. El poema que he elegido tiene la ventaja de ser breve y de léxico sencillo. No necesita el auxilio del diccionario. Pero, hay que andarse con tiento, porque esa sencillez formal encierra la sabiduría del pensamiento zen. El poema, tomado de su blog, pertenece a una serie que el autor dedica a la ciudad de Balcic (nombre rumano) de la actual ciudad búlgara de Balchic, la ciudad blanca."

Pere Bessó

"La lectura de CIPRIAN MĂCEŞARU es agradable, por su brevedad, mayor o menor sencillez y, sobre todo, porque cuando no son reflexiones a partir del trallazo impresionista en la conciencia, son puntillismo delicadísimo que tienen la virtud de poner en brete las certezas.

En no pocas ocasiones son fruto del instante cambiante y ansia de la eternidad, como quería Juan Ramón, pero siempre la forma suscinta se acomoda al decir poético.

Los tres poemas que hoy he traducido tienen en común no sólo lo que acabo de comentar, sino también más de una interrogación inquietante que cuestiona la seguridad y certificación de nuestro acomodo al existir. Y la pregunta deja paso al pespunto incluso con deje humoístico, gracias al contraste de un minarete en un tiempo de naves extraterrestres en la playa de Balcic. El castillo de María es, pues, una excusa o remedo para este poema hecho de pespuntes y al bies. Y, si hubiera de quedarme con uno de los tres poemas-salpicaduras, me quedaría, quizás, con el tercero: la inversión de la distancia. Donde allá núbes, acá niebla, bruma, nieblina... Lo que da qué pensar de nuevo frente al mundo que se quiere omnisciente y cierto.

Notas las de estos poemas, pues, que dan para mucho más que las pinceladas de un cuaderno de viaje. Y apuran las apostillas de un nuevo itinerario sentimental a la manera de la tradición ilustrada...

Pere Bessó"

Strazi interioare:

Felix Nicolau scrie în „Luceafărul de dimineață” (nr. 2 / 2012)

Cod roşu în poezie

Felix Nicolau

Din afara mainstream-ului aterizează printre noi un poet bine închegat, Ciprian Măceşaru, ceea ce nu dovedeşte decât că autorii recunoscuţi sunt, de foarte multe ori, cei care au stat îndelung la terase cu persoanele influente din branşă. Chiar m-am gândit – dacă cineva m-ar plăti gras – să înfăptuiesc un studiu masiv despre scriitorii valoroşi care nu au intrat în canon, nici în manuale şi nici nu au câştigat premii. Un alt studiu, mai strâmt, deci mai ieftin, ar putea trata despre operele care închid drumurile, în comparaţie cu cele care le deschid, şi sunt reţinute mai conştiincios de istoria literară. Deşi e limpede că primele, cele apropiate de perfecţiune şi care nu permit emuli, ci doar epigoni, sunt cele mai captivante. Una peste alta, de fiecare dată când citesc un clasic în viaţă ori dincolo de viaţă, iar cartea lui/ei mă plictiseşte, mă gândesc câte minunăţii or fi zăcând ascunse în literatura respectivă.

Cum spuneam, Ciprian Măceşaru şi-a văzut de viaţa lui artistică şi profesională fără să întindă prea multe rufe pe sfoara scriitorilor. A absolvit psihologia, a scos o carte de interviuri, Dialoguri în oglindă (Curtea veche, 2007), după care s-a încercat în poezie, Cântecul greierilor de sub calea ferată (Curtea veche, 2008), iar în 2010 a tras o dublă salvă la Editura Brumar: Focul din tâmplă, jurnal cultural, şi Poeme. Om cultural deplin, adică enciclopedic şi fin, scriitorul a produs de timpuriu un jurnal cultural intens elitist, înţesat de cugetări de spre arte şi filozofie. Printre artele lui favorite se găseşte muzica, pe care o şi practică şi faţă de ale cărei dibuiri experimentale are o disponibilitate de meloman rasat. Mai trebuie menţionat că omul cultural a publicat în sumedenie de reviste, că face cronică accelerată de carte de şase ani în Şapte seri şi că a fondat revista Accent cultural. Mai spuneţi ceva dacă puteţi!

Cel de-al doilea volum de versuri, Poeme, era mai liric, mai deschis sentimental. În Străzi interioare, poetul pare a fi asimilat lecţia oferită de ultimul Bacovia. Poemele sunt alcătuite din notaţii mitraliate, aparent fără legătură între ele, reci şi intelectuale chiar când mărturisesc dureri sau entuziasme. De la un capăt la altul, placheta este o critică adusă lumii dezumanizate şi robotizate.

Primul ciclu, rămăşiţele nopţii, amintind oarecum de Kazuo Ishiguro, debutează furtunos, cu imagini dinamice, pulsatile: „o maşină de pompieri/ ajunsă la locul incendiului prea târziu/ o plantaţie de bumbac în mintea mea/ pe care muncesc gândurile mele negre// mintea mea/ o pulsaţie de neoprit o maree continuă”. Frisonul se amplifică expresionist, într-un instantaneu congruent cu altul din Chipurile lui Stoian G. Bogdan: „arunc cu grenade în ochiul meu Orb/ şi-ncerc să mă trezesc”. Narci sismele, câte există, par mai degrabă o formă disperată de semnalizare. Aproape cum se visa diavolul dostoievskian o precupeaţă dolofană, palpabilă şi bătătoare la ochi: „ca un peşte strălucind preţ de o clipă în apă/ îmi voi face cunoscută prezenţa”.

În ciclul următor, borcane cu formol, străbate şi mai bine sentimentul de singurătate într-o lume de simulacre. Să nu uităm, simulacrul „autentic”, în viziunea lui Jean Baudrillard, e cel care nu imită, nu reflectă nimic, cel-fără-de-original. Poetul încă speră şi face artă din simboluri compromise prin comercializare: „inima/ îmi iese din piept/ sparge parbrizul/ se aşază pe botul maşinii/ e semnul care luminează orice vis/ e certificatul meu de garanţie”.

Dar în ciclul manechine, dedicat muzicienei ultraexperimentale Irinel Anghel, patetismul şi disperarea se diminuează până la scepticism ironic sau până la candoare: „strâng în braţe norişorul meu de iubire/ sunt guadalquivir dispar reapar”. Propriu-zis, volumul e un crescendo de la delicateţe sufletească până la izbucniri contra golemului consumist. Poezia ajunge erupţie nimicitoare: „am uneori vise fasciste/ văd o grămadă imensă de manechine arzând/ se întâmplă când sfoara îmi ajunge la os”. Deşi temperamental bonom, iar în comportament elegant, poetul este fundamental implicat, activ. Desigur, aici este de găsit farmecul artei lui: îmbinarea dintre elitismul experimentalist, nu salonard, şi bătălia cu neroziile de tot felul. Este ceea ce diferenţiază un intelectual de un om citit... şi laş. Mai concise şi mai spectaculoase sunt exprimate consideraţiile de mai sus în două versuri din ciclul dâra de melc: „lumea e un clopot de catedrală/ eu limba din el”. Detalierea istoriei conturbă jocurile cu mărgele de sticlă ale artei. A nu băga de seamă acest lucru ar echivala cu un evazionism livid. Grupajul parcul cu lei discută istoria mare, ideologizată şi crâncenă, iar nu istoria actuală, mică şi pervers-criminală sub aparenţe inofensive: „pe chipul meu, ceauşescu sapă şi acum/ canalul dunăre-marea neagră/ pe umerii mei înalţă casa poporului/ în spatele pleoapelor mele/ translează biserici// la mine în cap/ e un televizor diamant”.

Ciprian Măceşaru a crescut enorm de la un volum la altul. Dacă o ţine în ritmul ăsta, vremurile vor deveni grele pentru confraţi. Depinde doar de cantitatea de viaţă filtrată prin suflet pe care şi-o permite, la care rezistă. Aştept cu interes următoarea lui carte. Şi zău că nu pricep de ce se vorbeşte despre o criză a poeziei. Numai anul trecut am citit patru poeţi excelenţi. Suficient cât să nu fie declanşată apocalipsa poetică.



In sfarsit, un critic (de meserie, cum se zice) scrie (in numarul 3 al revistei Romania literara) despre "Strazi interioare". Recenzia doamnei Irina Petras este foarte subtila si surprinde toate elementele importante ale cartii.

Iata finalul recenziei:

"Muzica, pictura, literatura sunt strazi interioare, "pivnita secreta"; umbre, intr-o lume in goana oarba dupa stralucitoarea temporalia. Pe Ciprian Macesaru nu-l poate salva o tulburare, cum s-a sugerat, caci el denunta, deja, miezul celui mai "tulburator" impas al literaturii de azi: lumina scialtica a indiferentei voioase."

În textul intitulat Poezie 2011: ordinea poetică și dezordinea poeziei, publicat pe blogul poetic.ro, Răzvan Țupa scrie:<<„Străzi interioare” în care Ciprian Măceşaru continuă să fie un virtuoz al spaţiilor intime, pulsatorii>>.

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele.

„Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte. Mi-am explicat că tot acest rău este într-un fel umbra binelui cultural, umbra entuziasmului artistic pe care acest autor de numai 35 de ani îl inspiră. Se lasă îmbibat de cultură şi, totuşi, din pivniţele eului său răsar texte de acest gen.”
”Mi-e teamă că din prea multă libertate, din prea multă jubilaţie senzorială şi culturală, versurile acestea devin un decoct mental, este o poezie care se face din minte, care nu vine din plexul solar, ca să spun aşa. Din cauza asta şi solarul se face tot mai umbratec.”

Video:

"Străzile interioare ale lui Ciprian Măceşaru nu cresc - şi nu umblă! - pe toate drumurile. Măceşarul este unul dintre cei mai promiţători tineri poeţi care cultivă, cu consecvenţă, linia "minimalismului". Poezia lui "Cipri" Măceşaru, ca în mai multe (alte) cazuri, este afină omului. Adică îl oglindeşte. Este delicată. De bună credinţă. Are o retorică discretă (din program!) şi un spaţiu personal al intimităţii sale. Este inteligentă până la sagacitate. Subîntinde realul, nu îl subordonează. Are, deja, o vârstă încă tânără, destulă şlefuire pentru ca să lucească şi să placă. Nu este abrazivă. Nu epatează. Este naturală, sfioasă cu bun gust - şi plină de o densă/şi intrinsecă reflexie a calităţii umane. Are conciziunea expresiei. Şi expresivitate. Pe bună dreptate a fost cooptat de Claudiu Komartin într-o antologie a celor mai bune poeme din anul 2010.
Străzile interioare sunt expresia unei sensibilităţi nu literare, ci - de-a dreptul şi cu totul - artistice. Măceşaru nu este un literat, ci un artist. Mai presus de meşteşug."

Mihail Gălăţanu
Revista Călător, anul 3, nr. 13, dec. 2011

La Radio România Cultural, în emisiunea „Texte şi pretexte” de marţi, 13 decembrie, Valentin Protopopescu a vorbit despre „Străzi interioare”.
"Ciprian Măceşaru este un ins reflexiv, interiorizat, care ia materia cotidianului pentru a o supune unui foarte interesant şi rebel sui-generis proces de alchimie interioară, o preface în materie poetică, de multe ori sub imperiul unei autentice inspiraţii."
"Poetul Ciprian Măceşaru se încăpăţânează să scrie versuri despre o substanţă a realităţii pe care el a transformat-o în materie de combustie internă. Asta mi se pare cel mai important."
"Ciprian Măceşaru ne propune o lirică extrem de reflexivă, extrem de bine adaptată la rigorile unei combustii interioare de bună calitate."

SUPERHERO

Ciprian Măceșaru

Editura Cartea Românească, 2012

DOSAR DE PRESĂ

*** Dan C. Mihăilescu (Ziarul de duminică - 3 februarie 2012-, suplimentul cultural al Ziarului financiar)

"Dincolo de umorul aproape masochist al autodescrierii protagonistului ca antierou erotic şi literar, ca tip ce oscilează între bovarism şi impostură, dincolo de ritmul alert al derulării fotogramelor cotidiene alb-negru sau color, de dramatismul, la fel de necruţător etalat al existenţei bătrînilor săi părinţi, romanul de debut al lui Ciprian Măceşaru se citeşte cu sufletul la gură. Cum să nu admiri necondiţionat aşa o fierbinte coregrafie meditativă, deopotrivă juvenilă şi agil exersată, ingenuă şi experimentată, într-un peisaj uman ireversibil alterat de prostie, rea voinţă, rea credinţă şi neputinţă?"-

*** Dan C. MIHAILESCU, 8 martie 2012, in emisiunea „Omul care aduce cartea”, Pro Tv

Supereroul nostru este un personaj prins intr-un careu de destramari. Este frustrat in primul rind filial – a fost o viata in umbra tatalui castrator. De cealalta parte, este frustrat marital. Cind sotia sa ramine insarcinata, frustrarea filiala devine o frustrare de tip patern.

Meciul cu tatal este un challenge infiorator, care sapa in interiorul lui. Tot acest amestec de vicii, de frustrari, de autodestramare, de dorinta de a ajunge – are un arivism in sensul cel mai bun –, se loveste de o dezabuzare, de o neimplinire generala. Omul are o implozie: cui sa-i spuna adevarul despre minciuna sa, despre nedesavirsirea si spectrul esecului care il apasa? – Fiului sau, Alexandru, care are numai o luna-doua si care, speram noi, intr-un volum viitor, va intra in consonanta cu frustrarile tatalui sau.

*** Alex. STEFANESCU, 7 martie 2012, pe Radio Cultura

Primul lucru care imi place la acesta carte este acela ca se citeste cu placere. Sint atit de multe carti cu pretentii in ziua de azi pe care nu mai ai rabdare sa le citesti pina la capat!

Cartea poate fi perceputa si ca un document despre cum se traia in Romania in anul 2011 si e clar ca a fost scrisa cu placere, iar aceasta stare se transmite si cititorului, care o citeste, la rindul lui, cu placere.

*** Bogdan Romaniuc (Suplimentul de cultură, nr. 345, 25.02.2012)

Superhero este un roman de debut care a primit, la scurt timp de la aparitie, aprecieri importante din partea criticilor. Ciprian Macesaru a reusit sa convinga prin umor, stil si curajul originalitatii.”

„Romanul aduce în discuţie o temă literară importantă, cea a paternităţii. Chiar dacă Paul Vasilescu nu intră în „galeria fiilor celebri din literatură”, autorul reia într-o manieră proprie relaţia tată-fiu, cu semnificaţiile interesante pe care le implică această asociere, care a aprins imaginaţia multor scriitori.”

„Ciprian Măceşaru a reuşit să convingă prin umor, stil şi curajul originalităţii.”

„Cu Superhero intră în lista romancierilor de perspectivă”

*** Constantin Piștea (constantinpistea.wordpress.com, 3 martie 2012)

„Scriitor ratat, tată bețiv, soție lesbiană. Debut ok.

Paul Vasilescu e un tip insurat care se vrea scriitor. Numai ca nu prea are succes, asa ca reproduce fragmente din cartile unor scriitori celebri si i le citeste sotiei sale, Alina, o persoana mai putin livresca. Asa, pare ca ar avea talent… Totusi, incercarile sale de prozator sint sortite esecului pina cind are ideea de a semna cu numele sau volumul unui veteran de razboi decedat. Acea decizie ii aduce lansarea mult dorita in viata de romancier apreciat, dar, in acelasi timp, il serveste cu lupta interioara provocata de comiterea unei imoralitati. Are succes, dar isi pierde linistea. Mai mult, nu reuseste sa schimbe nimic in relatia pe care o are cu tatal sau, cel care s-a opus dintotdeauna cu vehementa carierei sale de scriitor.

Spre deosebire de Paul Vasilescu, Ciprian Macesaru nu are probleme cu talentul. Testul primului roman cred că a fost trecut cu brio.

*** Ciprian MACESARU in interviu cu Bogdan ROMANIUC, 25 februarie 2012, in Suplimentul de cultura, nr. 345

Cred ca sint destui autori care, pina la un punct, seamana cu personajul meu. Spun pina la un punct, fiindca nu am cunostinta de vreun autor care sa fi furat manuscrisul cuiva, asa cum face Paul Vasilescu, personajul meu. Cind la un scriitor mediocru orgoliul e mai mare decit doza de moralitate, putem avea si o astfel de hotie. De fapt, acum realizez, amintindu-mi cazul lui Barbu, nu-i musai sa fie vorba de un autor mediocru.

Oricum, in romanul meu mai importante sint acele aspecte care au condus la un astfel de gest. Stiu ca unii dintre cititorii mei vor fi atrasi mai ales de momentul furtului, dar cred ca o astfel de abordare a cartii te arunca intr-o capcana. N-am intentionat nici o clipa sa construiesc, pornind de la acel furt, o intriga nici macar vag politista. Existau toate elementele pentru a porni pe o astfel de pista, dar m-a interesat mult mai mult ceea ce se intimpla in constiinta personajului meu si aproape deloc sa gasesc o rezolvare in exteriorul acelei constiinte.


*** Cosmin Borza, revista Cultura, nr. 364, 2012

Romanul de debut al lui Ciprian Macesaru are doar 150 de pagini. Ferit de jocuri narative arborescente, lipsit de burti eseistice, construit din planuri epice clar delimitate în care evolueaza mai putin de zece personaje, beneficiind de dialoguri extinse, „Superhero“ poate fi citit în trei-patru ore.


*** Radu Pavel Gheo, 25 martie 2012, www.romaniacurata.ro

„Superhero, de Ciprian Măceşaru […] e o carte bine scrisă, cu umor, cu frază sigură şi dialoguri autentice (le auzi pe măsură ce le citeşti) şi se citeşte cu plăcere. Are umor, dar şi profunzimi ce se dezvăluie încetul cu încetul, într-un dozaj făcut profesionist.”

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.