Treceți la conținutul principal

Teme – Nicolae Manolescu


Întotdeauna am admirat limba simplă a marilor prozatori ruşi. Uneori ai senzaţia că e uşor să scrii ca ei. Ah, câţi scriitori nu s-au amăgit, poate, astfel!... Limba aceea simplă e rodul unei maturităţi artistice greu de egalat, căci nu e nimic mai adevărat în artă decât a vorbi despre lucruri esenţiale într-un limbaj firesc. Asta reuşeşte să facă şi Nicolae Manolescu. Nu ştiu de ce pe Lovinescu, Călinescu ori Manolescu îi pot citi cu mare plăcere şi cu mare folos, iar altora abia de reuşesc să le parcurg textele înfumurate, pedant încâlcite, reci, construite doar cu scopul de a-i zdrobi pe bieţii muritori de rând, de parcă un limbaj sofisticat ar putea ţine loc de idei originale.
La Editura Cartea Românească au apărut de curând, într-un singur volum, toate „Temele” lui Nicolae Manolescu. E cu siguranţă un mare eveniment editorial.
În cartea asta ni se vorbeşte despre Esop, Urmuz, Alecsandri, Kundera, Saint-Simon, Casares, Tolstoi, Cioran, Gogol, Villiers de l’Isle-Adam, Andersen, Bruno Schulz, Santarcangeli, Alain Fournier, Anton Holban, Italo Svevo, Dostoievski, Homer, Arthur Schnitzler, despre frică, despre stil, despre lumea poveştilor, despre joc, despre avangardă, despre Biblioteca din Alexandria, despre compromisul moral, despre rolul cronicii literare etc. Manolescu nu face paradă cu erudiţia sa, ci stăpâneşte critic iubirea pentru literatură, în special, şi pentru cultură, în general. Faptul că dincolo de precizia afirmaţiilor, de profunzimea interpretărilor, de surprinzătoarele intuiţii simţi omul, simţi viaţă, simţi voluptatea intelectuală sinceră face ca „Teme” să fie un volum excepţional. Nicolae Manolescu are darul de a trezi în cititor dorinţa de a se năpusti asupra bibliotecii (desigur, nu pentru a-i da foc, ci pentru a citi cărţile pe care le adăposteşte).

Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe