Treceți la conținutul principal

Cazul "Artur"


Cazul “Artur” şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS. Ediţie de: Delia Roxana Cornea şi Dumitru Dobre. Cuvânt înainte de: Delia Roxana Cornea. Editura Pro Historia, 2006.
Scriitorul Ion Caraion a ispăşit 11 ani ca deţinut politic. Acesta e lucrul care îmi stăruie în minte în acelaşi timp cu gândul acuzator. Oferindu-i-se libertatea (doar fizică, simt nevoia să adaug imediat), Caraion a făcut pactul cu diavolul, devenind informator al Securităţii. În primă instanţă mi-am spus că nu-l pot acuza pe Caraion. Această angajare a sa în slujba răului îmi părea o slăbiciune umană de înţeles. Însă, citindu-i delaţiunile, am fost îngrozit de excesul de zel de care poetul a dat dovadă. În notele sale, Caraion nu înregistrează sec faptele, ci de multe ori le exagerează, le îngroaşă, le comentează, permiţându-şi chiar să dea sfaturi. Există lucruri atât de ridicole, încât citindu-le aproape că te umflă râsul. Caraion scrie, de exemplu, despre un episod cu Breban, în care romancierul i se laudă Monicăi Lovinescu că: „vin cu maşina mea personală” (p.98). Sau despre Adrian Păunescu: „a fost surprins falsificându-şi bonurile de benzină” (p.177). Sau iată cum încheie o notă despre Nina Cassian: „Ninicuţa îmbătrâneşte urât. Ninicuţa...” (p.187). Dar cele mai dureroase rămân, fireşte, acele note care au făcut mult rău. Caraion dă pe mâna Securităţii jurnalul lui Steinhardt, ca şi pe cel al Ninei Cassian. Despre „prietenii” săi, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Caraion umple pagini întregi. Apoi, dă liste cu persoane care scot manuscrise din ţară, ori cu scriitori care urmau să fie lăudaţi de postul de radio Europa Liberă, ca fiind „valori dacă nu mari, în orice caz reale şi în chip tendenţios persecutate” (p.172).
Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe