Treceți la conținutul principal

Poveste de iubire


Regis Jauffret - Poveste de iubire. Traducere de Dragoş-Ionel Jipa. Postfaţă de Alexandru Matei. Editura Leda (Grupul Editorial Corint), 2007.
Poveste de iubire nu este nicidecum un titlu siropos, ci unul ironic, care defineşte obsesia dezvoltată de un individ pentru Sophie, o femeie pe care o zăreşte în metrou. Avem de-a face aproape în totalitate cu un monolog al bărbatului incapabil să gândească dincolo de propria-i dorinţă. Monologul curge rapid, energic, psihotic.
Romanul mi-a amintit de Colecţionarul lui Fowles. Personajul lui Jauffret îşi manifestă perversiunea fără să atingă sofisticarea Colecţionarului. Cu atât mai cumplită pare demenţa sa, fiindcă el nu e nevoit să răpească femeia, ci doar să o domine prin naturaleţea cu care îi face viaţa un coşmar. O hărţuieşte neîncetat, o agresează fizic şi moral, dar caută în permanenţă să o convingă de intenţiile sale onorabile, fiind, cum bine spune Alexandru Matei, “un obsedat plin de maniere”. Mintea bolnavă a individului se arată în toată “splendoarea” când el, în ciuda faptului că Sophie se simte terorizată, îşi imaginează cum vor petrece împreună clipe minunate, ca-ntr-o… poveste de iubire. Şi totul se complică, ea e subjugată de frică, resemnată, se căsătoreşte cu el, îi face un fiu. Ironia din titlu se răsfrânge total în frazele de final ale cărţi:
“Un accident chirurgical i-a provocat dispariţia prematură. Nu am înlocuit-o niciodată. Am fost un văduv de patruzeci şi trei de ani, apoi de cincizeci şi de optzeci.
[…]
Mă gândesc în continuare la Sophie. Îmi amintesc de contactele noastre. Am trăit alături de ea singura mea poveste de dragoste.”
Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe