Treceți la conținutul principal

O neaşteptată întâlnire cu... Brendan Behan



Vineri, 6 ianuarie, Dublin. Cea mai plină zi de până acum. Am bătut oraşul în lung şi-n lat. Am coborât pe Phibsborough Road până pe Constitution Hill, la The King’s Inns. Văzută dinspre strada Henrietta, clădirea te duce imediat cu gândul la Roma Antică. E fascinant jocul de perspective. Din gura strâmtă a străzii prinzi trei elemente arhitecturale ce se încadrează deloc obositor în „tablou”: cupola aflată în partea opusă a clădirii, cele două faţade identice ale corpurilor printre care zăreşti cupola, şi o impresionantă poartă din piatră, cu mai multe arcade. Apoi am ajuns pe O’Connell Street şi la Trinity College. Pe Dame Street am mers până în zona vikingă şi medievală (unde poţi vedea Castelul Dublinului – vechi din 1204 –, Christ Church Cathedral – 1030 – ori Poarta St. Audoen – 1275). Am străbătut perimetrul Temple Bar (unde m-am fotografiat – ca un snob – în faţa celebrului The Palace Bar, un fel de Casa Capşa a Dublinului – James Joyce, Patrick Kavanagh, Flann O’Brien mergeau acolo). Am fost din nou la Natural History Museum, la rugămintea lui Matei, apoi am intrat în câteva librării (Ya, ya, ya!... Foarte multe rafturi sunt pentru genul CRIME). La întoarcere ne-am rătăcit şi am ajuns la mama naibii, pe lângă GAA Museum & Croke Park Stadium, dar nu ne-a părut rău, căci eram pe malul Canalului Regal, vechi din 1790, la picioarele noastre au venit vreo 15 porumbei şi patru raţe, şi, surpriză, am găsit aici o statuie din bronz a lui Brendan Behan, un mare scriitor irlandez, cunoscut mai ales ca dramaturg (The Hostage este cea mai apreciată piesă a sa). Iau treaba asta ca pe un semn.

Etichete:

Postări populare de pe acest blog

Brauner - Autoportret cu ochiul scos

Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce
Citiți mai multe

Grădina desfătărilor

Libertinaj, misticism, grotesc, ezoterism, burlesc, folclor fl a mand, toate la un loc, iată cât de bizară şi de complexă este opera lui Bosch. Înţelegerea picturii maestrului flamand devine, în aceste condiţii, extrem de dificilă. Variile interpretări existente se bazează, din păcate, şi pe multe speculaţii. Despre lucrările lui Bosch putem spune că au un fond religios, escatologic de multe ori, la care se adaugă (şi aici totul deraiază din convenţional) extrem de complicate simboluri şi elemente fantastice. Paul Philippot, în Pictura flamandă şi renaşterea italiană , aminteşte, cu privire la conţinutul artei lui Bosch, despre un “regres al omului dincolo de conştiinţă”, căruia “îi corespunde [...] animaţia întregii naturi, în care animale, plante şi lucruri participă, prin metamorfoze alarmante, la o viziune demoniacă universală”. Tripticul Grădinii desfătărilor (1504) este, probabil, cea mai discutat ă dintre operele lui Bosch. Panoul din stânga prezintă Paradisul, cel din dreap
Citiți mai multe

Dan C. Mihăilescu, la ProTV, despre „Străzi interioare” (și nu numai)

Dan C. Mihăilescu, „omul care aduce cartea”, a vorbit „azi” (20 decembrie), la ProTV, despre „Străzile” mele. „Ciprian Măceşaru a scos un volum de interviuri, pregăteşte altul de interviuri neconvenţionale, s-a copt în admiraţia faţă de Mircea Cărtărescu, are în plan un roman foarte bun la editura Cartea Românească, în timpul liber este baterist, de genul rock, indie etc., şi a scos un jurnal cultural de o trepidaţie, de-o jubilaţie intelectuală fără egal în lumea noastră de acum, „Focul din tâmplă”, cu revelaţii muzicale, picturale, sculpturale... Îi place George Enescu, umblă în poezia mare a lumii, în proză... Bun, deci este un om care trepidează cultural, care trăieşte faptul artistic, iar lumea în care se mişcă este, în general, foarte vie, colorată, proaspătă. Ei bine, poezia lui este tot ce poate fi mai contrariant. Este un neo-expresionism, este un decoct de negru, o poezie încercănată, plină de fisuri, de ruperi, de versuri casante, plină de gânduri negre, poduri rupte.
Citiți mai multe