Le multumesc prietenilor mei Niki si Mihai Pop, care aseara mi-au dat ocazia sa ascult, in Biserica Evanghelica din Bistrita, „Stabat Mater” de Rossini. Am avut loc foarte aproape de orchestra si a fost divin, in ciuda frigului, a foielii publicului, care ducea la o scartaiala enervanta a banchetelor de lemn, a celor care - boala veche la noi - nu si-au inchis telefoanele mobile. Muzicienii au cantat in conditii grele, dar au fost foarte buni. Nu se cade sa faci pe carcotasul. Orchestra e de calitate, corul suna grozav. Dirijorul italian Davide Crescenzi a stapanit cu mult calm (si șarm) situatia, reușind să scoată în evidență nuanțele importante din lucrarea lui Rossini, dar și nimerind foarte bine tonul general. „Stabat Mater” de Rossini este un oratoriu de multe ori atipic, in care sunt momente de o voiosie usor... laică, atat de cunoscuta din alte creatii ale italianului. Imi place la Rossini ca a fost printre primii care pe de o parte au simplificat partitura vocala in lucrarile religioase, in avantajul expresivitatii, iar pe de alta parte au amplificat importanta orchestrei. Oratoriul lui Rossini este in mare masura optimist, fara sa incerce sa fie pompos. Este o lucrare particulara, inaltatoare, dar plina de umanism. De asta Papa Pius al X-lea a considerat in 1922 ca lucrarea lui Rossini nu poate fi interpretata in bisericile catolice. In fine, nu ma priveste chestiunea. N-am spus inca nimic despre cei patru solisti: Tatiana Lisnic - soprana -, Iulia Merca - mezzo-soprana -, Stefan Pop - tenor - si Cristian Hodrea - bas -, toti foarte buni. Stefan Pop este un tenor exceptional si sunt convins ca va avea o cariera (care deja este una importanta) stralucitoare.
Premoniţie sau coincidenţă? Influenţat rând pe rând de Cézanne, de expresionism şi de constructiviştii Maxy şi Iancu, Victor Brauner avea să ajungă în final la stilul suprarealist care l-a consacrat. În ciuda faptului că artistul se foloseşte de elemente din mitologiile egipteană şi aztecă, din Cabala, din numerologie, din ocultism..., picturile sale sunt în primul rând rezultatul unor sondări în inconştient, unor eliberări creatoare necontrolate, sunt pure viziuni. De aici şi ambiguitatea lucrărilor. Există la Brauner un ezoterism ludic, liber, o lume în care personajele-totem par a se fi trezit metamorfozate, precum sărmanul Gregor Samsa, în creaturi bizare. "Fiecare tablou pe care-l fac este proiectat din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele...", scria Brauner într-unul dintre carnetele sale. O astfel de viziune de coşmar se pare că a avut artistul pictând “Autoportret cu ochiul scos” (1931). Peste câţiva ani, în 1938, el chiar îşi pierde un ochi. Înce