Pentru mine, Cârtiţa de mansardă
(Teodora Coman, Casa de editură Max Blecher) este cel mai bun volum de
debut din poezia românească a anului 2012, un an care a cuprins şi alte
debuturi în poezie reuşite: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Cartea Românească), Vântureasa de plastic (Marius Chivu, Editura Brumar) sau Începe să doară puţin (Laura Dan, Editura Tracus Arte).
Teodora Coman
(n. 1976, Sibiu) nu s-a grăbit să publice prima carte şi asta se simte
din plin în echilibrul dintre ton şi mesaj. Reglajul pare aproape
perfect, nu există discrepanţe care să te arunce „într-un alt film”.
Odată intrat în „mansardă”, cititorul nu aude o voce poetică fluctuantă,
care să se degradeze sau care să încerce să dea lovituri de graţie, ci o
voce bine acordată: „folosesc cuvinte cu greutate moderată/ le pun pe
cântar fără haine, ornamente/ fără echipamente de protecţie” (p. 13).
Feminitatea
din poezia Teodorei Coman aminteşte de acea forţă de dincolo de
fragilitatea fizică a Fridei Kahlo. Spart în poeme în general scurte,
volumul dă senzaţia unei coloane vertebrale fărâmiţate, dar asta nu
înseamnă că avem aici vreun viciu de structură. Dimpotrivă, structura ca
un arhipelag îi conferă cărţii o expresivitate pe care o înlănţuire
(atât de căutată în poezia noastră de azi), o curgere continuă a
„poveştii” ar fi diluat-o. Teodora Coman nu scrie niciodată doar de
dragul construcţiei.
Mansarda
funcţionează, în ciuda imaginii ei claustrante, ca simbol al dorinţei
de autodescoperire şi autodezvăluire: „nu voi lipi tapete şi nici
tavanuri false/ de care va trebui să mă descotorosesc/ la un moment dat/
ca de pansamentele murdare/ smulse dintr-o singură mişcare.// toate
cotloanele vor fi la vedere” (p. 8). Nevoia de a alunga singurătatea, de
a se face plăcută şi înţeleasă, o conduce pe autoare către următoarea
mărturisire: „nu voi uita/ când ies în oraş/ să cumpăr doi metri/ de
panglică roşie// mi-o voi lega/ pe cutia toracică/ în formă de cruce/ să
pot sta cadou/ cu nodul în gât/ şi nodul de fundă/ pe pragul uşii/
cuiva” (p. 23). În încercarea de a obţine de la Divinitate, ca de la o
bancă, un credit care să o aşeze în lume, care să-i aducă şansa de a
respira normal viaţa, personajul se izbeşte de un refuz implacabil: „dar
corectura nu e însoţită de nicio explicaţie/ dumnezeu e un profesor
foarte zgârcit/ religia seamănă tot mai mult/ cu o formă de învăţământ
la distanţă” (p. 31). Rutina sufocă sentimentele, pasiunea, amorţeşte
nervul vieţii: e adevărat, şi rutina te umple/ până în cele mai strâmte/
şanţuri ale amprentelor/ după un timp, inimii îi ajunge/ o simplă
mângâiere/ pe creştet” (p. 38). Există în poezia Teodorei Coman un
fatalism spectaculos exprimat: „oamenii vin pe lume căzând/ cu capul
poziţionat nesăbuit/ înainte/ cu dorinţa ascunsă a izbirii de zid” (p.
40). Luciditatea ca rană este invocată permanent în carte, chiar dacă nu
întotdeauna direct. Personajul nu-şi pierde capul, nu se lasă păcălit
prea mult timp: „o să-mi vin mereu în fire/ mă bruschez cu apă rece/ cum
oamenii domolesc/ trotuarele încinse” (p. 65). Dar autoarea recunoaşte
puţin mai departe: „nu, nu am curaj să mă ţin mereu trează” (p. 66). În
final îşi acceptă destinul, nu-i poate cere mai mult lui Dumnezeu: „nu
vreau minuni./ e o minune chiar şi numai carnea asta/ care stă prinsă
fără cleşti de rufe/ pe mine” (p. 80).
Singurele mici momente de slăbiciune pe care le-am detectat în Cârtiţa de mansardă
sunt cele în care autoarea apelează la nişte jocuri de cuvinte un pic
facile. Sunt, însă, doar două cazuri: „voi aştepta atât cât e nevoie/ să
mă salvaţi în al doişpelea ceas/ măcar pe unul dintre/ telefoanele
voastre mobile” (p. 6) şi „sufletul se îngroaşă/ odată cu gluma” (p.
35). Lucruri prea puţin importante în ansamblul general al cărţii.
În concluzie, Teodora Coman a pornit foarte bine. Cârtiţa de mansardă o recomandă ca pe o voce puternică, deja formată. O scriitoare de urmărit.
Ciprian Măceşaru
20 martie 2013